Poeme

de uriaşa taină asurzesc
căci dânsa-i zee peste-un cord stelar
cu ochii minţii-ncerc sa îi privesc
al ei greu pântec, viu şi adular

când creşte tot mai mult ne-mpiedicată
prin energia neagră să se-ntindă
zeiţa-mi pare-o umbră parfumată
ce s-a privit, ca noi, într-o oglindă

o vad în chip de meteor izbită
de timpul ce îngăduie hazard
îi văd lacrima-n peşteri stalactită
sau soarele-i în chip de primul bard

o văd îngenunchiată să adune
cenuşa dinozaurilor morţi
o văd ghicită de germani în rune
sau cheie ce deschide orice porţi.

o văd asemeni Evei, obosită
de tot travaliul nost cel pământesc
cu fii, fiice-n jur, cernând prin sită
din binele şi răul cel lumesc

şi simt c-a fost odată chiar maree
sau poate pe El Nino l-a împins
în toate se arată mândra zee
în tot ce e cuprins sau necuprins

şi dacă m-aş întoarce la-nceputuri
aş revedea cum dă afar din pântec
pe toate – reuşite sau rebuturi
ce-ar izvorî din ea, eternul cântec…