am învăţat ca sa cobor din caturi
şi scările murdare să le-albesc
lăsând în urmă somn şi dumicaturi
pentru un Hansel mic şi îngeresc
am învăţat să-mi cumpăr în zi flori
muşcate, cactuşi, niciodată crini
căci pot s-adoamă tâmpla spre culori
şi să-mi împrăştie în somn fiori alpini
şi uit fiece zi de un tătic
ce m-a lăsat plângând lâng-un vapor
dar zea verii poruncind peltic
alungă, când e frig, vreun norişor…
…
când fiu-i ţinea degetul lui Ene
într-un târziu ea ochii şi-a închis
căci ei lăsat-a vis călduţ sub gene
un cavaler, pesemne de plictis.
O poezie din care răzbate strigătul aproape disperat al femeii părăsite, numai că întreaga scenă este luminată feeric de râsul cristalin al copilului… Şi totul se compensează – pierderea unui bărbat insensibil şi câştigarea unei comori cu suflet de copil…
Cris, toți trăim din pacate disperarea la un moment dat, mai acut atunci când ne despărțim pentru totdeauna de cineva dintre cei dragi, cei pe care îi iubim fără, tot din păcate, de a le-o spune suficient și apăsat. Regretul meu e că bunicii s-au dus prea repede… neaşteptat.
Copilaşii sunt mereu un dar de la Dumnezeu şi sper ca şi eu să fiu odată mămică, e o dorinţă la care ţin tare mult.
Părerea mea e că niciodată nu poţi înlocui pe cineva drag cu o altă persoană, pentru simplul fapt că fiecare e diferit şi în consecinţă ai o altfel de relaţie cu fiecare în mod deosebit. Însă alinare există.
Îţi mulţumesc mult pentru caldul popas şi te mai aştept!