dacă vreodată m-oi transforma într-o fiară-femeie
înaintând în rochie lungă, neagră, printre copaci înalţi, negri
dacă cerul nostru va prinde contururi triste de griuri apăsătoare
dacă ploaia se va juca trimiţând stropi mari peste noi
pentru ca
peste câteva minute
să se oprească atât de crudă şi împietrită absorbindu-se
pe sine însăşi
cu ciudă, răutate, cruzime
daca vreodată inima mea va înflori precum o buruiană
pe care se plimbă gândaci urât mirositori
ca tu să o culegi cu un zâmbet forţat
şi să o pui într-un ierbar
uitat de vreme
daca vreodată puritatea copilului ce încă mai sunt
se va risipi într-un sărut tăios şi indiferent
ca de grindină blestemată
sau
precum o sentinţă timpurie la moarte
atunci să mă închizi într-un Guantanamo mioritic
să mă supui la torturi şi la privaţiuni de tot felul
lăsându-mi totuşi doi stropi de apă
cu care sa îmi spăl dimineţile ochii
ce sper ca atunci încă
mi-or fi rămânând
oglinzi
spre un eu în sete de reformare.
Interesantă trimiterea către un Guntanamo “mioritic”, cu toate că metafora poate fi un pic “lezată” de o comparaţie cu un loc unde drepturile omului au fost încălcate frecvent… Mi-a plăcut şi finalul cu “eul în sete de reformare”…
intentia mea poetica se referea mai mult la acea idee de purificare prin suferinta, indiferent de cat de justa sau mai putin justa e sursa ei. parerea mea e ca nu trebuie sa “cauti” suferinta, asta ca sa ma detajez obiectiv de poem, dar in acelasi timp sunt constienta ca ea transforma. imi ramane in minte o imagine asemanatoare din “citadela” a lui Exupery, pe aceeasi tema. salut trecerea ta, prietene!
sorry, a se citi “detasez”. nu se poate sa nu gresesc smth.