motto: şi cei negri au şansa la fericire
1.
o ploaie subţirică se frânge de un clopot
la Notre Dame vioara îşi zgreapţănă un franc
şi iarăşi e poetul neinspirat – un banc
e tot ceea ce scrie spre-a preveni un ropot.
2.
porumbii se adună – e vremea târzioară
în jurul piaţetei hulubuind de somn
poetul îşi găseşte o bancă şi e domn…
dar încă îl agită arcuşul de vioară
3.
clădirile se-nalţă în griuri parfumate
de picurii ce-n joacă se cred cu mult mai tineri
iar seara aceea-apasă tot mai adânc pe-un vineri
din mie nouă sute şi cinci ani, cum se poate…
4.
şi liniştea se lasă tot mai subtil, odată
ce scripca se-odihneşte-n cutie, pe monezi
un câine, însă, muşcă de pieptul ei obez
şi-o subţiază-n urlet şi-o rupe-nfricoşată
5.
e semn că cimitirul curând s-o transforma
în casa celui negru din iad venind tiptil
e treisprezece, vineri – a treia din april
şi nimenea nu ştie fatidicul curma…
6.
căci vine-un zeu al morţii, caninii lui prelungi
muşcat-au fructul vieţii din mijloc de eden
el este-acel ce trece prin veacuri tot peren
pe cel ce din coşmaruri ai vrea ca să-l alungi
7.
iar faţa lui cea albă cu luna e-nfrăţită
şi-un rânjet animalic i-aruncă, de apare
el e cel de pe urmă şi prima dintre fiare
de prin şuviţe brune ard ochii de pirită
8.
nu pot să-i spun pe nume, cuvântul îl refuză
zic, însă, că e mândru, înalt, cu gât de taur
veşmintele-i sunt negre şi sobre, drept tezaur
deţine medalionul c-un chip prea dus la buză.
9.
dar cine e minunea aceea de copilă
ce din argint străluce, când el e gânditor
şi cum poate preface un demon în fecior
aproape de tandreţea atât de… infantilă?
10.
c-un gest de-o ascuţime şi-o repezeală brută
refuză chipul dulce n-argint a mai privi
o cucuvea împarte secunda spre-ai ei fii
înfricoşaţi în arcuri de timp, precum o ciută.
11.
şi iarăşi îşi ridică spre lună el văpaia
un urlet scapă groaznic, de lup de mult turbat
îngheaţă şi tăcerea şi timpu-nfricoşat
reinventând versete nescrise în Isaia.
12.
departe, pe o casă modestă, de sărmani
de mult pluteşte-o boală necunoscută şi
mezina lor apus-a făr-a se-mpărtăşi
căci niciun preot nu e nebun fără de bani
13.
deja umbra ei mică se-aşează la fereastră
privindu-şi frăţiorul şi mama cum suspină
nu-i poate înţelege, şi-o linişte deplină
de-afară o proclamă, din noaptea cea albastră.
14.
of da… parcă visat-am că-n moarte e aşa
îşi spuse-atunci fetiţa urcându-se pe-o grindă
doar luna se aşează în ochii-i de oglindă
încearcă luminiţa-i şi binele-a fura…
15.
dar ea se-aruncă mică pe undele de vânt
fără să se întrebe cum să se-nalţe-n roate
şi da: vântul mai ştie, şi da: vântul mai poate
nesocoti-nţelepţii ce-acum sunt doar pământ.
16.
ea lasă-n urma turle, clădiri şi case-nalte
trecând ca o nălucă,-nvăţând cum să se-alinte
în boarea-aceea rece, cu păsările-n minte
deşi ei neuronii au încetat să-i salte
17.
privesc din depărtare o umbră de fetiţă
ce e acum doar spirit şi energie pură
şi totuşi ea zâmbeşte în noaptea cea obscură
când rândunele zboară cu foarfece-n codiţă
18.
înaintează-n centru, căci porumbei sunt semn
de lume rafinată, ce însă-i adormită
dar trece mai departe spre cimitir, vrăjită
de ne-nţeleasa vorbă şi neştiut îndemn
19.
se-opreşte dintr-o dată, un chip i-apare-n faţă
învesmântat în negru, şi sobru-n eleganţă
ea candidă-l priveşte, iar ochi ca de faianţă
spre ea se-ntorc de-ndată şi sufletu-i îngheaţă
20.
privirea o loveşte, izbită e cu totul
în centru o vioară începe-a scârţâi
fără ca nimeni noaptea s-o poată mânui
arcuşul stă alături şi doarme, idiotul…
21.
se-nlănţuie magnetic căpruiul de-auriu
şi pluto parcă-ntoarce lui venus înc-un vis
deşi îngheaţă timpul pe turle de Paris
doar mama îşi mai plânge un chip ce fost-a viu.
22.
el se îndreaptă însă spre ea cu pasul ferm
nu-şi lasă dară ochii de ea îndepărtaţi
iar ea i se supune cu ochi hipnotizaţi
şi marea ameţeşte un biet echinoderm…
23.
el o citeşte toată, şi viaţa-i de copil
îi vede puritatea prin ochii ei căprui
şi urlă-mbrăţişând-o: nu sunt al nimănui!
îşi rupe medalionul c-un gest dur şi febril
24.
o-mbrăţişeaz,-o strânge la piept ca un scrântit
te-am aşteptat, o dragă, de secole curgând
şi chipul tău cel dulce l-am sărutat în gând
şi ars-am medalionul cu ochii-mi de iubit…
25.
tresare ea mirată, îl vede ca pe-un sfânt
trimis de providenţă să îl imite-n tot
o pelerină neagră în dans cu un capot
trăiesc o zi de fluturi, odată, pe pământ…
28 ian. 2009
