când timpul se-odihneşte cu o maternă grijă
în peşteri şi cotloane mustind de lilieci
un fluturel din iarba ce verde-şi urcă tija
adoarme pe o cruce lângă un loc de veci
târziu el îşi ridică antene subţirele
parc-ar vedea pe Dânsul pe raze-n noaptea grea
Lumină din Lumină zburând cu rândunele
spre un tărâm de flăcări şi flori nu-mă-uita
din stele ce în noapte oricărui ins nu-i par
decât oaze albe ce-n ele poart-un rai
sau mere ionatane sau bulgări mici de jar
El ar străpunge atrii cu ochi căprui de ceai
intrând în inimi simple, lumina Lui şi-ar pune
cristalele tresaltă si aurul din cufăr
rubine şi safire sau perle în genune
ar înflori cuminte ca florile de nufăr
de ce e trist poetul şi ce durere-ascunsă
pitită e în suflet făr-a putea descrie?
o inimă de humă ce vrea a fi străpunsă
îşi cată iarăşi Hristul ce-odată va să vie.
