se strâng înspiralate arboreicele ape
în visul meu lichid se-ating îndeaproape
se-ntind apoi de somn prin perne de coral
se aruncă-n vuiet de cascadă, abisal
până ajung în freamăt pe arcada dimineţii.
la ora zero tremură-n lumină apa-vieţii
făcând cu timpul o rocadă
şi din lumină coloidul vieţii pe pământ a fost să cadă
eu stau de veghe-nmărmurită de-a iubirii profeţie
să vină apa să m-avânt în arca de lumină vie
să orbească-n soare ochii mei din mâini
să rup din cerul de lumină ultimele două pâini.
